Acest articol a apărut în Revista Biz
Am scris de curând un articol despre perfecționism. În el descriam stresul pe care oamenii perfecționiști îl pun pe ei înșiși prin nevoia exagerată pe care o au de a face totul impecabil, fără greșeală, perfect. Cum perfecțiunea nu există și nu poate fi atinsă, această nevoie duce la concluzia că orice ai face nu ești niciodată suficient de bun, suficient sieși și, ca atare, te determină să cauți refugiul în opinia altora despre tine. E o stare extrem de stresantă.
Dar perfecționiștii nu sunt singurele persoane care trăiesc cu teama de a greși, noi toți ne dorim să fim oameni buni și să facem lucrurile bine și erorile noastre le resimțim, cei mai mulți dintre noi, drept scăderi personale, Dacă, pe deasupra, suntem și preocupați de imaginea noastră în ochii celorlalți, de statutul nostru, atunci aceste scăderi devin și mai accentuate, și mai dramatice, și mai stresante, devenim uneori aproape obsedați de a nu greși, de nevoia de a menține și cultiva o imagine de superioritate și infailibilitate.