Etichetă: valori

Lege și tocmeală

Acest articol a apărut în ultimul număr al Reviztei Biz

Spuneam într-un articol precedent că România e o țară foarte convențională. Vedem asta și în date, dar se vede ușor și cu ochiul liber pentru cine știe să observe. Pentru un ochi mai puțin antrenat, însă, observația poate fi paradoxală; cum poate fi România convențională când românii sunt atât de nepăsători cu regulile, ba chiar încearcă să le fenteze ori de câte ori pot? Răspunsul e că a fi convențional nu e neapărat despre a respecta reguli cât e despre a respecta convenția socială. Ori la noi, cel puțin în Regat, convenția socială e despre nerespectarea regulilor.

Să vă spun o întâmplare. Pe vremea comunismului am acompaniat, împreună cu un coleg, doi studenți din RDG la o tură prin oraș în week-end. La un moment dat am trecut pe lângă o piață. Cei doi s-au mirat: “ce e asta?” Le-am explicat. “A! E foarte necivilizat”- au zis ei. “La noi statul cumpără produsele de la producătorii mici și le vinde prin magazine de stat, civilizat”. “Face și la noi asta, am zis, dar pentru producători e mai rentabil să le vândă singuri pe piața liberă”. “La noi statul a rezolvat și asta – zic ei. Cumpără produsele mai scump și le vând la prețuri subvenționate, în felul ăsta producătorii nu mai au interes să vândă singuri și vând statului”. “Bine – zice colegul meu – dar așa te poți îmbogăți. Cumperi o ladă de roșii, apoi o vinzi înapoi, cu banii cumperi alta, și tot așa”. Cei doi au clipit mirați din ochi: “cum, cum, mai zi odată!”. Sistemul funcționa la ei de 25 de ani, nu se gândise nimeni să-l păcălească. Spune-l unui român și-i află hiba în 30 de secunde.

Citește mai mult

Colectivism și colectivități

Acest articol a apărut în revista Biz

În cursul meu de management intercultural de la EMBA, când ajung să vorbesc cu studenții despre valori societale și impactul lor asupra societății și asupra mediului de afaceri, pun mereu această întrebare: “voi ce credeți, România e o țară mai degrabă individualistă sau mai degrabă colectivistă?”. Cei mai mulți oameni răspund la întrebarea asta cu prima variantă de răspuns, că e o țară individualistă. Întrebați de ce, argumentul cel mai des invocat e că oamenii sunt mai degrabă egoiști și se gândesc mai mult la ei înșiși. Și, deși observația este corectă, situația e, de fapt invers. Cultura românească e mai degrabă colectivistă.

O parte din confuzie vine din faptul că natura subiectului nu e suficient înțeleasă. Culturile individualiste nu sunt caracterizate prin faptul că indivizii se preocupă exagerat de ei înșiși în detrimentul celorlalți, deși asta e posibil, dar nu caracteristic. Principala caracteristică a culturilor individualiste e credința răspândită în societate că binele și răul vin de la individul însuși, că fiecare e răspunzător pentru soarta sa și nu e îndreptățit să aștepte ceva de la ceilalți. Această credință generează un grad mare de autonomie individuală, oamenii tind să fie mai centrați pe sine și pe potențialul propriu și să depună mai mult efort pentru a și-l împlini. O altă consecință a acestui fel de a vedea lumea e că valorizezi mai mult libertatea și posibilitatea alegerii libere și apreciezi sarcinile și situațiile care te provoacă, care îți dau ocazia să îți manifești valoarea și să te bucuri de sentimentul reușitei. 

Citește mai mult

Etică și competiție

Acest articol a apărut în ultimul număr al revistei Biz

Am mai scris despre asta; suntem o societate bântuită de o boală cronică: hiper-competitivitatea. O vezi la tot pasul, în aproape toate interacțiunile pe care le ai cu ceilalți, mai ales în București și în sudul țării, unde fenomenul e acut. E un fenomen extrem de insidios și cu efecte colaterale de la neplăcute la dezastruoase, cu atât mai mult cu cât mulți dintre noi îl valorizăm ca pe ceva bun, ceva care îți dă putere și ambiția de a reuși. În realitate, cel mai adesea face exact contrariul. 

Astăzi vreau să mă opresc, însă, asupra unui unghi mai puțin vizibil și mai puțin acceptat al hiper-competitivității noastre: relația ei cu derapajul etic. Există o corelație semnificativă între credințele noastre competitive și comportamentul nostru etic. Relația e inversă: cu cât valorizăm mai mult competiția și cu cât ne mână mai tare nevoia de a câștiga în fața altora, cu atât mai mare șansa să deviem de la comportamentul moral. E un fapt stabilit și para-stabilit de multe cercetări. Când vă mai mirați cum de a ajuns România așa de jos, gândiți-vă și la asta.

Citește mai mult

Despre respect și toleranță

Acest text a apărut în revista Biz

Acum ceva ani, revista Capital a publicat un top al celor mai buni angajatori. Topul a fost construit pe baza unei cercetări care a măsurat gradul de satisfacție al angajaților din diversele companii participante. Cercetarea, coordonată de GfK, a pus mare accent pe o metodologie care să asigure date de calitate, cât mai apropiate de realitate. Printre altele, au fost puse oamenilor două tipuri de întrebări, despre 41 de factori care contează în satisfacția oamenilor față de un loc de muncă. Prima întrebare a fost: “în ce măsură acest factor contează pentru tine?”. A doua a fost “În ce măsură acest factor se regăsește în compania în care lucrezi”. În afara clasamentului care a rezultat, această metodologie a produs și o informație foarte interesantă pentru mine: ce factori contează cel mai tare în satisfacția oamenilor față de un loc de muncă? An după an, în toți anii în care această cercetare a avut loc, pe primul loc ca importanță s-a aflat respectul pe care compania îl arată față de angajați.

Citește mai mult

O pledoarie pentru organizații sociale

Acest articol poartă titlul unei intervenții făcute recent pe scena festivalului Unfinished. Ca și acolo, simt nevoia să fac și aici, de la bun început, o primă precizare: eu sunt pro-capitalist. Cred că libertatea economică a produs cea mai mare prosperitate și securitate economică din istorie. În ultimii 200 de ani, rata celor care trăiesc în condiții de sărăcie extremă a scăzut de la cca. 85% la sub 10%, și asta calculat global. În același ritm a crescut calitatea vieții în orice alt fel, la orice indicator, de la mortalitatea infantilă la incidența crimei. Chiar și produsul său cel mai toxic, inegalitatea extremă a veniturilor, se manifestă mai mult în țările sărace decât în cele bogate.

Pentru că sunt pro-capitalist, cred în libertatea economică, îngrădită doar atât cât să asigure un climat competitiv sănătos și să prevină excesele. Dar acest articol nu e despre capitalism, nu sunt economist și nici sociolog, e despre felul cum ne conducem organizațiile.

Citește mai mult

Întrebarea fundamentală

Acest articol a apărut în ultimul număr al revistei Biz.

Acum mai mulți ani am avut un proiect de consultanță la o companie mare din România, cu câteva mii de angajați. Unul dintre vicepreședinții ei, când le-am prezentat concluziile mele, s-a uitat la mine cu o bunăvoință îngăduitoare, ca și cum aș fi fost un pic cam încetuț la minte și mi-a zis: « Domnule, nu asta e problema noastră, pe care o povestiți aici. Problema noastră e mult mai simplă: avem mulți oameni proști, asta e. Trebuie să facem curățenie. » « Cum adică, aveți mulți oameni proști?, l-am întrebat. Cât de mulți? ». « Mulți, mi-a răspuns, majoritatea ». « Majoritatea, adică câți? ». « 85% »- a venit răspunsul, halucinant. « Atunci aveți o mare oportunitate », i-am spus. « Cum așa? ». « Păi, singurul fel în care puteți să aveți 85% oameni proști e dacă aveți o metodă sistematică de a selecta și reține oameni proști, pentru că ei nu sunt atâția în populația generală, e chiar invers. Ca atare tot ce trebuie să faceți e să păstrați procesul, dar să inversați deciziile: pe ăia pe care-i respingeți să-i, luați și invers. La fel și cu promovatul. Și așa veți termina curând cu 85% oameni deștepți. Direcția e bună, sensul e greșit ». « Hai domne’, faci mișto de mine? »

Citește mai mult

Crize trecute și viitoare

Acum ceva vreme revista Biz mi-a pus câteva întrebări pentru a redacta un interviu. În esență ele se refereau la ce greșeli au făcut managerii în perioada de recesiune și ce ar trebui să facă de acum încolo. Mai jos sunt răspunsurile mele, așa cum le-am dat. O versiune (foarte bine) editată a lor a apărut în ultimul număr al revistei.

Îmi e foarte greu să răspund la întrebări așa cum sunt ele formulate, pentru că ele includ în text două asumpții cu care nu sunt de acord: anume că recesiunea și criza sunt unul și același lucru și că una, alta sau ambele s-au încheiat sau sunt pe punctul să se încheie.

Să le luăm pe rând. Recesiunea nu e același lucru cu criza. Recesiunea are o definiție, tehnică, legată de scăderea produsului intern brut pentru mai mult de trei trimestre consecutive. E un termen care desemnează o perioadă de contracție economică cronică, un fenomen care necesită intervenție centrală. Criza, pe de altă parte, e un fenomen atât economic cât și social. Termenul desemnează o stare anormală de funcționare a societății. Recesiunea poate fi provocată de altceva decât de o criză, iar o criză poate exista chiar dacă economia nu e în recesiune.

Citește mai mult