În căutarea fericirii

În 1998 ajungea la cârma Organizației Americane de Psihologie un profesor universitar de la universitatea din Pensylvannia, pe numele lui Martin Seligman, cu o platformă orientată către studierea unui domeniu pe care l-a numit “psihologie pozitivă”. Numele nu era chiar nou, apăruse de mai mulți ani prin scrierile psihologilor umaniști ca Abraham Maslow sau Carl Rogers, dar până atunci nimeni nu studiase cu adevărat subiectul. Psihologia, ca disciplină practică și apoi ca știință, s-a aplecat tradițional mai cu seamă către studierea problemelor pe care oamenii le pot avea generate de felul în care ne funcționează (sau nu prea) mintea. E o preocupare legitimă să încerci cu prioritate să alinezi suferința oamenilor, dar la un moment dat psihologii și-au pus și problema cealaltă: cum funcționează psihologia oamenilor care chiar sunt foarte bine cu ei, a oamenilor fericiți? Ce înseamnă să fii fericit și de unde vine asta? Această întrebare a început o întreagă linie de cercetare în psihologie și răspunsurile ei sunt foarte interesante.

Citește mai mult

Noi și ei

Noi, oamenii, suntem ființe sociale. Trăim în grupuri, cu timpul din ce în ce mai mari, ne dorim să fim acceptați și chiar prețuiți de cei din jurul nostru, căutăm să ne integrăm și să ne facem plăcuți și acceptați, uneori excesiv de mult. E o consecință a felului în care am evoluat și a tacticilor care ne-au asigurat supraviețuirea ca indivizi și ca specie. Grupurile umane sunt organizate după regula altruismului reciproc, toate culturile din lume, fără excepție, o au, anume “dă-le celorlalți tratamentul pe care l-ai vrea să ți se acorde ție”. E o regulă simplă dar uluitor de eficace. Grupurile care trăiesc după ea capătă o formidabilă rezistență la șocuri și neprevăzut, pentru că cei care au pot ajuta pe cei care nu au, pentru că știu că în caz contrar vor fi ajutați la rândul lor. Din acest motiv, comunitățile umane se agregă repede în grupuri și apartenența la ele devine repede pentru noi un subiect important, central vieților noastre.

Această tendință, deși ne-a asigurat supraviețuirea speciei, are însă o latură întunecată. Citește mai mult

Fuga de normalitate

Una din întrebările pe care le pun adeseori clienților mei e despre cum arată binele, ce numesc ei bine? E una dintre întrebările cele mai revelatoare ale felului în care gândesc și acționează. Să vă dau câteva exemple.

De pildă îi întreb: “ce fac oamenii voștri despre care spuneți că fac bine?” Un răspuns frecvent e: își ating obiectivele. Iar cei care fac rău? Răspunsul e de regulă ușor mirat și condescendent, pentru că pare evident: nu-și ating obiectivele. Dar, în fapt, răspunsul nu e deloc așa de evident. Această abordare presupune că între bine și rău nu există niciun spațiu, că lumea nu are decât două extreme între care oscilezi, una pe care o numești bine iar alta rău. În viziunea lor, lumea nu are centru, nu există normal.

Această abordare e ultra-răspândită, exemplul de mai sus e doar unul din multele. În particular e unul foarte toxic pentru că creează organizații care pun o presiune uriașă pe oameni. În astfel de organizații îi întreb pe manageri în ce măsură se așteaptă de la oamenii pe care-i conduc să-și atingă obiectivele? De regulă, răspunsul e că toți ar trebui să o facă. Dacă conduci organizația așa, atunci apare o presiune enormă pe realizarea acelor obiective, ceea ce face ca toți oamenii să aibă un puternic interes investit în a trage standardele de performanță în jos, ca să le poată atinge pentru că, dacă nu le ating, intră în categoria celor răi în care nimeni nu vrea să ajungă.

Citește mai mult

Premise și concluzii

Dacă vă înțelegeți premisele acțiunilor și chiar le testați, atunci veți găsi multe exemple care vă demonstrează că unele dintre ele sunt false. În termeni general, sfatul meu e să plecați mereu de la o premisă pozitivă. S-ar putea să vă înșelați, dar ceea ce veți obține e că veți crea în jurul vostru o lume mai bună, care va da înapoi comportamente pozitive, dezirabile. Vă rămâne doar să le identificați și eliminați pe cele indezirabile.

Citește mai mult

Neputința învățată

Scriam într-un articol trecut despre una dintre credințele cele mai răspândite în lumea managementului organizațiilor, anume aceea că binele e normal și despre ce implicații negative poate genera ea. Cea mai importantă dintre ele e faptul că, dacă acționezi în această credință ca manager, toată interacțiunea ta cu ceilalți, mai ales cu cei care îți raportează, este desfășurată prin excepție, adică vei interacționa cu ei atunci când lucrurile deviază de la standardul așteptat. Mai mult decât atât, standardul așteptat e unul înalt, undeva în zona binelui, nu acolo unde îl văd ceilalți, adică în zona normalului. Asta face ca tot sistemul să fie încărcat de așteptări negative. Într-un astfel de mediu, dacă un șef te cheamă la el pentru o conversație vei ști mereu că subiectul, cel mai probabil, nu e ceva de bine ci mai degrabă o critică de vreun fel sau altul.

Credința alăturată celei că binele e normal și care susține acest comportament al liderilor e una despre care am mai scris, anume că progresul vine din frustrare, că acest fel de a conduce e orientat spre performanță pentru că urmărește corectarea erorilor și pe această cale determină progres. În realitate, ceea ce produce e un fenomen psihologic foarte pervers care poartă numele de “neputință învățată”.

Citește mai mult

Pedepse și comportamente

Acest articol a apărut în revista Cariere

Într-una din simulările pe care le folosesc în seminariile cu studenții de la cursul de Leadership de la EMBA, participanții sunt puși în situația unui antrenor sportiv care preia o echipă sportivă aflată în dificultate, cu misiunea de a o redresa. În exercițiu le sunt descrise un număr de politici sau practici de conducere a echipei pe care noul antrenor ar putea să le adopte și li se cere să decidă care li se par potrivite și care nu. Între ele există una care sună cam așa (citez din memorie): “anunță că antrenamentele sunt obligatorii și introdu amenzi pentru cei care întârzie”.  Întrebarea este dacă a aborda această practică e o idee bună sau nu. Voi ce ziceți? V-ați făcut o părere?

Citește mai mult

Între muncă și talent

Pe la începutul secolului trecut a apărut și apoi a câștigat un loc proeminent între psihologii vremii o teorie a comportamentului uman (și nu doar) care pleca de la ideea că suntem produsul nu al minții noastre, nu al genelor noastre ci al comportamentelor noastre. Acestea, la rândul lor, sunt determinate de mediul înconjurător și create în mii de iterații prin mecanisme de întărire, adică atunci când am făcut ceva care a avut consecințe bune pentru noi am repetat acel comportament până când l-am internalizat și a devenit parte din identitatea noastră, iar dacă a avut consecințe rele l-am evitat și exclus dintre comportamentele noastre. Cei mai cunoscuți cercetători ai acestor fenomene, fără îndoială reale, sunt rusul Ivan Pavlov, cu celebrul său experiment al reflexului condiționat cu câinele care salivează la un sunet de clopoțel, și profesorul american de la Harvard, B.F. Skinner, unul dintre cei mai influenți psihologi ai secolului XX. 

Citește mai mult