Acest articol a apărut în Revista Cariere
Am să încep acest articol prin a vă descrie două întâmplări care au, cred eu, multă relevanță pentru subiect.
Prima e o întâmplare foarte ciudată pe care am trăit-o acum ceva vreme. Am mai scris despre ea într-un articol mai vechi. La acea vreme locuiam în Franța. Am fost contactat printr-o cunoștință comună de un potențial client care mi-a cerut o întrevedere virtuală, pe Skype. Clientul era o mare firmă de software din Rusia care începuse o campanie de extindere în Europa prin achiziții de firme locale. Cumpăraseră astfel de firme în România, Cehia și Polonia dar se cam opriseră din avânt pentru că au dat peste culturi foarte diferite și pe care nu se descurcau să le integreze, așa că aveau nevoie de o mână de ajutor. La întâlnire au participat diverse persoane din conducerea firmei, de la centrul din Rusia dar și de la unele operațiuni locale. Am ascultat tema și, după ce am înțeles-o, le-am spus cum le-aș recomanda eu să procedeze la abordarea ei. Întâlnirea a decurs bine, după părerea mea. Mi s-a cerut să pun propunerea mea în scris, cu o estimare de durată, buget și resurse. Am făcut asta. După vreo două săptămâni am primit un mail politicos, prin care eram anunțat că îmi mulțumesc pentru propunere dar au ales pe altcineva. Am mulțumit la rândul meu și am uitat de subiect.
Doi ani mai târziu revenisem în București când am fost contactat de același client prin directoarea de Resurse Umane din București. Venise șefa ei din Rusia și voia să mă întâlnească. Ne-am văzut la o masă de prânz la care mi-a povestit că persoana pe care o aleseseră cu doi ani în urmă, un profesor de la Universitatea din Varșovia, nu făcuse o treabă prea bună, problemele nu doar că nu au dispărut dar s-au agravat și că ar vrea să reluăm conversația. I-am zis că sunt foarte deschis să o facem, dar trebuie să înțeleg de ce nu m-au ales. Am primit un răspuns stupefiant. Mi-a zis că le plăcusem mai tuturor celor din întâlnire, mai puțin CEO-ului care m-a respins pentru că eram prea relaxat, nu-mi “era foame”, nu eram disperat să câștig proiectul. Le-am spus că îmi pare rău, dar nici acum nu sunt disperat și că nu pot lucra pentru ei.
Am fost șocat de motivația lor pentru că mi-a devoalat o credință fundamentală foarte falsă și foarte limitativă, anume că foamea e singurul motiv pentru care cineva ar face ceva. Dacă ești relaxat, sigur vei face prost, de ce ți-ar păsa. În afara faptului că această credință e pur și simplu falsă, (nu intru acum în argumentul ăsta, l-am dezbătut pe larg în articole trecute) dar e uluitor să îți dorești un consultant strategic care e disperat să nu piardă proiectul; îți va spune mereu fix ceea ce vrei să auzi, e prostie curată să îți dorești așa ceva.
De ce ai avea o astfel de credință atunci? Nu l-am cunoscut pe CEO, cu excepția câtorva vorbe schimbate în acea întâlnire, dar sunt sigur că e o persoană vizionară și foarte capabilă, nicidecum vreun prost. Cum ajunge să crezi ceva așa de absurd? Răspunsul poate e în această cultură a forței și intimidării pe care o vedem acum desfășurată la scara unui război european, o cultură adânc înrădăcinată în societatea rusă, din păcate.
A doua întâmplare am trăit-o recent. Sunt partener într-o firmă locală de marketing. Firma e afiliată unei rețele europene de firme similare. Rețeaua își dorea de ceva vreme un partener bun în Rusia, o piață mare și puternică. Firește, asta se întâmpla înainte de declanșarea războiului cu Ucraina. La un moment dat a apărut o cerere de afiliere de la cea mai mare firmă de profil din Rusia. Din discuțiile preliminare a reieșit că era o operațiune foarte bine condusă, cu servicii de avangardă, ar fi fost o afiliere foarte benefică pentru ambele părți. Procedura de afiliere, însă, cerea un interviu al Boardului cu managementul potențialului nou membru. A fost stabilită o întâlnire, pe Zoom. Din păcate, dintr-o eroare stupidă a unei secretare, la potențialii noi parteneri a ajuns un link de Zoom greșit și ei au nimerit într-o întâlnire unde nu a venit nimeni timp de 10 minute, asta în timp ce Boardul îi aștepta pe ei într-o altă întâlnire. Văzând că nu apar, au început să investigheze și și-au dat seama de greșeală. Când au intrat în întâlnirea potrivită, partenerii ruși nu mai erau acolo. Plecaseră fără vreun cuvânt, fără vreun mesaj, fără vreo încercare de a se dumiri ce se întâmplă. Nu doar atât, dar la scurt timp apoi au trimis Boardului un mail nervos și agresiv în care s-au plâns că e o grosolănie să-i lase să aștepte acolo ca niște caraghioși, că nu se face să întârzii așa la întâlniri fără să anunți și că ei nu mai vor să facă parte dintr-o astfel de asociație. Nu le-a dat nicio clipă prin cap că ar putea fi o eroare, pentru ei era clar că e un semn de lipsă de respect, nu putea fi nicio altă explicație.
Obsesia asta pentru respect e proprie oamenilor mici și frustrați, nesiguri pe ei, mereu atenți la părerea celorlalți, mereu dispuși să ia orice personal. Caragiale avea o vorbă: “Mitocanul s-a născut vexat.” E ceva în cei nesiguri pe propriul lor statut în lume care îi face să interpreteze orice mică dispută sau, ca în cazul de mai sus, chiar și o benignă neînțelegere, ca pe un afront inacceptabil, o intolerabilă lipsă de respect. Fenomenul e valabil și în cazul națiilor. Cu cât e o nație mai mică cu atât mai puternică reacția. Și mai grav e cazul celor care au fost odată mari și au decăzut. Deplâng mereu măreția decăzută și se simt mereu nedreptățiți și ignorați de restul lumii. Desigur, națiile nu sunt omogene, afirmația nu e valabilă pentru orice membru al lor, dar e valabilă pentru cei mai mulți și dă, cumva, tonul poziționării acelei națiuni pe scena lumii.
În cazul Rusiei, cele două porniri descrise în întâmplările de mai sus par să se suprapună. Nu doar că decăderea ei din poziția de mare putere în care s-a regăsit după al doilea război mondial e o sursă de frustrări permanente, dar ea se suprapune peste credința că forța e singura sursă de putere și de motivație și, ca atare, de respect.
Rusia deplânge decăderea ei și faptul că lumea occidentală nu o respectă. În același timp pare să considere că respectul se obține prin forță. De fapt, Rusia nu vrea să fie respectată, Rusia vrea să fie temută. Singurul fel de respect pe care pare să îl înțeleagă e frica.
Există o diferență subtilă dar enormă între putere și forță. Puterea cere consimțământ, îți e atribuită de ceilalți. Din această perspectivă ea poate fi obținută pe multe căi. Una dintre ele e forța, dar nu e deloc singura și sigur nu e cea mai eficace. Forța cere un mare consum de resurse și produce efecte limitate. Oamenii pe care-i supui prin frică sunt supuși doar atâta vreme cât amenințarea e credibilă și permanentă. Prăbușirea puterii obținute prin forță e mai întotdeauna subită și catastrofală. Ceaușescu a trecut pe parcursul câtorva ore de la un despot absolut la un fugar urmărit și vânat ca un animal sălbatic. A fost suficient să pară slab ca să fie slab. Același lucru s-a întâmplat cu Mussolini sau Antonescu în al doilea război mondial. Așa s-a dezintegrat, pe parcursul unei singure săptămâni, măreață și temuta Uniune Sovietică. Forța nu dă nici respect nici putere, dă doar iluzia lor.
Există multe alte surse ale puterii și ale respectului în afara forței, există respectul pentru valorile tale, pentru competența ta, pentru caracterul tău, pentru ce reprezinți în lume, pentru ce ai dat și dai celorlalți, pentru generozitatea pe care o arăți și care atrage nevoia de reciprocitate. Noi toți ne dobândim puterea, de cele mai multe ori așa. Această putere, însă, cere autenticitate, cere să ai puterea să fii cine ești și să nu te frustrezi de locul tău în lume, oricare ar fi el. Nu e nevoie să fii mândru de nația ta, după cum nu e nevoie să fii rușinat, e nevoie doar să fii bine în pielea ta. Niciun om și nicio națiune care se comportă agresiv nu sunt cu adevărat puternici. Forța e, de fapt, un subtil semn de slăbiciune. În vorbele meșteșugite ale regretatei Doamne Thatcher: “A fi puternic e ca și a fi o doamnă: dacă e nevoie să o afirmi, înseamnă că nu ești”.
Un articol absolut admirabil și extrem de relevant pentru mentalitatea(sau cadrul mental/mindset) rusă! Mulțumim.
Exceptional!
Am descoperit articolul indirect. Un prieten a postat link-ul pe un site pe care obisnuiam sa il vizitez zilnic, un alt prieten l-a descopaerit si a crezut ca ma poate interesa. Ei bine, da, m-a interesat.
Prima intrebare, directa, este daca ai cumva un frate Catalin. Este psihologul meu, e originar dij Deva dar locuieste in Brasov. Ar fi scris exact un astfel de articol. Foarte misto!
Insa nu ar fi corect sa ma numesc “papagal diliu” daca nu as avea ceva de comentat.
Sa o luam sistematic. Din fizica stim ca Puterea = Lucrul mecanic efectuat in unitatea de timp. Iar Lucrul mecanic este rezultatul unui produs scalar (deci nu vectorial, da?!) intre Forta (forta, da?!) si distanta pe care este aplicata forta. Din cauza unui anume Newton ( dar doar din cauza lui!) forta este dependenta de masa si acceleratie.
Asadar, Puterea este direct proportionala cu forta si implicit cu masa si acceleratia. Ori se stie ca Rusia este un “Colos cu picioare de lut”. Ergo, nu poate avea mare accelaratie. Ergo, pentru a avea forta trebuie sa suplineasca cu masa. Iar masa (ma-sa?!) e cam slaba.
Mi-a placut extraordinar partea cu “cautarea respectului” vs. “impunerea respectului” (asa s-a vazut de la mine). In anumite aspecte m-am recunoscut chiar pe mine (si nu am fost foarte bucuros). Insa la partea cu clientii, am ceva de comentat (nu ma cunosti, dar eu am mereu ceva de comentat). Am trecut prin ambele faze mentionate de tine. Si atunci cand eram vanatorul “flamand” in cautare de clienti si atunci cand eram clientul. S-a intamplat ca intralniri sa fie catastrofale din cauza unuia sau altuia. Dar iti spun parerea mea, din perspectiva rusilor (si Doamnea apara si pazeste, cine ma cunoaste stie ca sunt ultimul om care sa le ia apararea rusilor). Ei bine, nu conteaza daca din firma ta a fost vinovat CEO, CIO, PM-ul sau secretara. Adevarul este ca eroarea resprectiva nu avea voie sa se se intample daca va doreati cu adevarat sa lucrati cu ei. Dar poate ca subconstientul v-a jucat o festa. Alfel. o astfel de eroare (indiferent de cine este responsabil) este lipsa de profesionalism. Cum am zis, am trait ambele situatii. Nu cu rusi, ci cu amerloci si indieni. In IT. IN ambele situatii (si cand am gresit noi, si cand au gresit ei) rezultatul a fost identic cu cel prezentat de tine. Ne-a fost zis PAS, respectiv am zis noi PAS. De ce?`Simplu. Daca eu te consider pe tine clientul preferat, sau tu ma consideri pe mine clientul preferat, astfel de erori NU au loc. Verifici de o suta de ori, sau de o mie de ori, ca totul o sa fie OK. Daca nu verifici, inseamna ca nu iti pasa. As simple as that.
O mica divergenta. ErAm in Chennai si urma sa avem o intalnire cu partenerii indieni. Asteptam de 15 minute si nu venea nimeni. Dar apoi am primit un telefon. Cum ca delegatzia indiana era blocata pe strada pentru ca murise in fata lor o vaca (de aia cu pattru picioare si patru camere ale stomacului). Am acceptat si asteptat (ca nu am gasit alta rima) cuminti. Dar STIAM de ce…
Rusii…Ce facem cu rusii! Ei bine, dupa parerea mea (iar eu am tendinta de a avea parareri gresite) este cas rusii sunt o natiune claustrofoba. Pare ciudat, pt tara cu cea mai mare suprafata, insa densitatea este pe masura. Practic au doua orase: Moscova si burguul lui Sf. Petru. Cam atat. Cam putin. Ergo claustrofobia. Ergo dorinta de a capata noi si noi suprafete. Problema e ca in cautarea de noi suprafete nu au mama, nu au tata, nu au frate (ucrainean) nu au sora (sau daca o au o violeaza).
Rusii ne-au oferit oameni de exceptie, gen (iau la intamplare): Ceaikovski (Uvertura 1812 este inegalabila!) sau Dostoievski (“Fratii” fiind una dintre capodoperele literaturii universale, daca nu cumva CAPODOPERA) sau Tarkovski (“Calauza”, §Picnic la marginea drumului” etc..)
Dar tot de la ei au venit Stalin (da stiu, nu era rus, era georian, tot un drac!), Brejnev, Putin.
Aaaaaa ce voiam sa iti spun…?!
Să o iau pe puncte.
1. Nu am un frate Cătălin.
2. Forța și puterea în limbajul comun nu au mare legătură cu definiția lor fizică. E cazul multor alte concepte. Ia de pildă energia… Dacă vrei o definiție fizică atunci când cineva spune că se simte lipsit de energie. În rest, sunt inginer de formație, înțeleg ce spui, nu văd legătura cu subiectul însă.
3. Restul nu am priceput mai deloc. Tot ce pot spune e că sigur oamenii ăia nu erau clientul meu preferat, chiar dimpotrivă. E unul din privilegiile profesiilor liberale că îți poți alege clienții.
1. Pacat! e un tip misto!
2. Si eu tot inginer. Si—te-am “mirosit” ca esti inginer, de aia si trimiterile respective. Legatura cu subiectul nu e usor de gasit. Nici chiar eu nu o stiu!
3. Welcome to the club! Tu crezi ca eu scriu ceva care poate sa fie inteles de altii? La primul comtact?! Dupa 3 recitiri abia eu incep sa cred ca stiu ce as fi vrut sa spun…fa
4. Totusi, mi-a placut articolul asta. Pe bune, E misto. Chiar ai spus lucruri faine (ma ierti, dar asa zicem noi in Ardeal!)
1. Pacat! e un tip misto!
2. Si eu tot inginer. Si—te-am “mirosit” ca esti inginer, de aia si trimiterile respective. Legatura cu subiectul nu e usor de gasit. Nici chiar eu nu o stiu!
3. Welcome to the club! Tu crezi ca eu scriu ceva care poate sa fie inteles de altii? La primul comtact?! Dupa 3 recitiri abia eu incep sa cred ca stiu ce as fi vrut sa spun…fa
4. Totusi, mi-a placut articolul asta. Pe bune, E misto. Chiar ai spus lucruri faine (ma ierti, dar asa zicem noi in Ardeal!)
Citind o buna bucata din blogul dvs aseara, articolul asta tot nu’mi dadea pace. In fine… poate ajungeti sa cititi comentariul; poate va e folositor la ceva. Desi probabil cam stiti toate astea deja.
De vreo 25 de ani nu’mi da pace de ce cam toate revolutiile esueaza. Nu’mi da pace pentru ca asta inseamna ca si revolutia “mea” ar esua. Nu, nu am de gand sa devin urmatorul Ceasca. Doar as vrea sa ma pot convinge ca eu am “rezolvat problema” la nivel teoretic. Partea practica neinteresandu’ma neaparat. E un hobby; fie el ciudat.
citind multa istorie, de fiecare data dai peste un munte de oameni, de obicei probabil bine intentionati, care o dau cu precizie matematica in bara. Oamenii aia in general sunt sensibil peste medie; in orice caz, nu’s prosti(iq level wise). Nu’s de obicei intelepti, dar prosti nu’s. Cel putin in cazurile in care avem suficiente date. La cazurile de acum 1000+ ani, e mai greu de inteles exact contextul; plus mentalitatile sunt destul de alien si datele foarte vagi.
In cam trei generatii se sfarseste tot timpul intorcandu’ne la aceiasi structura. O noua “elita” o inlocuieste pe cea veche. Noua elita de obicei fiind mai cu “foamea’n gat”, ea actioneaza mai prost decat aia veche. Asta apropo de foame.
Ba, mai mult, in cazul revolutiei ruse, oamenii aia par constienti de mana moarta a istoriei(macar intuitiv). Par sa incerce sa previna contra-revolutia asteptata la generatia de dupa, etc. Evident, in ciuda eforturilor lor, URSS sfarseste cu gratie avand o noua elita dupa fix 3 generatii, samd. Restul e istorie 😛
Experienta mea de viata arata cam asa: dus bine/foarte bine cam toata viata. Cu exceptia unui nefericit episod care a durat sub un an de zile. Decesul mamei, total neasteptat, la o varsta proasta pt. asemenea socuri(adolescenta spre tinerete). Perioada tulbure overall – tranzitia noastra originala, etc. Dar, “m-am descurcat” cum ar veni.
totusi, ce a fost interesant in perioada aia scurta, a fost cat de repede iti poate disparea pojghita de civilizatie/moralitate/etica/etc. N’am ajuns sa fac compromisuri foarte mari; sunt suficient de arogant incat privitul in oglinda sa conteze mult pentru mine. Dar… brusc puteam distinge foarte bine muuulte posibilitati care altfel ar fi fost inacceptabile 😉
Concluzia mea este ca toate socurile(la nivel de societate – mase mari, statistica conteaza) sunt cam la fel. Caderea comunismului, ca si revolutia care l’a impus, evident a fost un soc. Vor scoate permanent la suprafata acelasi tip de oameni. Supravietuitorii.
Sigur, sunt exceptiile. Pentru mine, overall, tranzitia fiind o perioada prolifica. Pasiunea mea pt. istorie vine din obsesia din copilarie de a invata din greselile altora. E mult mai ieftin. In plus, sunt “comod”. Nu lenes; “comod” suna mai bine. M’a invatat si pe mine alt lenes ;). Asa ca, nefiind neaparat “cel mai” supravietuitor, aveam avantajul unei tone de informatie. Nu’i greu sa castigi cand tu vezi cartile celorlati de la masa; chiar atunci cand esti un jucator mediocru. Dar… exceptii. Sistemul e anti-fragil pentru ca marea majoritate sunt supravietuitorii.
Care e problema cu supravietuitorii? Oamenii aia chiar au reusit fiind cu “foamea’n gat”. Concluzia lor e exact ca “foamea’n gat” e calea. Si e o concluzie corecta pentru context. Problema e ca nu inteleg ca “foamea” era o calea atunci. Nu fac update la strategie o data cu schimbarea contextului. Oamenii in general nu fac update la strategie. Probabil pt. ca de fapt nu au o strategie; fac ceea ce ar face oricum. Sistemul overall cerne ce’i de cernut.
also, oamenii aia, in marea lor majoritate, chiar au dus’o prost. Daca un soc “reaseaza” straturile, 90% din cei care reusesc vor fi din cei care o duceau prost. Pur statistic – aia sunt 90% din populatie. D’aia e haios cand oamenii de la noi se plang de Jiji, calitatea noii elite, etc. Asta cred ca’i unul din motivele pentru care regimurile post revolutionare/post soc in general pare ca au o cantitate mai mare de “dinastii”. Lucru amuzant daca te gandesti ca revolutia teoretic fix asta trebuia sa rezolve. Dar daca ai dus’o tu insuti prost, probabil nevoia de a’ti proteja apropiatii este mult mai mare. Ca o paranteza – probabil asta e una din cauzele care duc la scaderea eficientei sistemului.
sigur… eu voi continua sa caut “spilul”. Dar cam stiu demult ca el nu exista. Vedeti ca s’ar putea ca asta sa se aplice si la consultanta dvs. Lupta cu statistica si mana moarta a sistemului e grea. Macar probabil vom muri incercand 😉
p.s. – “… Cei care ne vor lua locul sunt sacalii, hienele; si toti laolalta, gheparzi, sacali si oi vom continua sa ne credem buricul pamantului.”.