Acest articol a apărut în revista Biz
În cursul meu de management intercultural de la EMBA, când ajung să vorbesc cu studenții despre valori societale și impactul lor asupra societății și asupra mediului de afaceri, pun mereu această întrebare: “voi ce credeți, România e o țară mai degrabă individualistă sau mai degrabă colectivistă?”. Cei mai mulți oameni răspund la întrebarea asta cu prima variantă de răspuns, că e o țară individualistă. Întrebați de ce, argumentul cel mai des invocat e că oamenii sunt mai degrabă egoiști și se gândesc mai mult la ei înșiși. Și, deși observația este corectă, situația e, de fapt invers. Cultura românească e mai degrabă colectivistă.
O parte din confuzie vine din faptul că natura subiectului nu e suficient înțeleasă. Culturile individualiste nu sunt caracterizate prin faptul că indivizii se preocupă exagerat de ei înșiși în detrimentul celorlalți, deși asta e posibil, dar nu caracteristic. Principala caracteristică a culturilor individualiste e credința răspândită în societate că binele și răul vin de la individul însuși, că fiecare e răspunzător pentru soarta sa și nu e îndreptățit să aștepte ceva de la ceilalți. Această credință generează un grad mare de autonomie individuală, oamenii tind să fie mai centrați pe sine și pe potențialul propriu și să depună mai mult efort pentru a și-l împlini. O altă consecință a acestui fel de a vedea lumea e că valorizezi mai mult libertatea și posibilitatea alegerii libere și apreciezi sarcinile și situațiile care te provoacă, care îți dau ocazia să îți manifești valoarea și să te bucuri de sentimentul reușitei.
Culturile colectiviste, în schimb, sunt caracterizate în primul rând prin credința larg împărtășită de membri că ei sunt parte a unui colectiv, a unui grup restrâns. De la acest grup le vine binele și răul și lui îi sunt ei datori, înainte de oricine și orice, cu loialitate, atașament și sprijin. Faptul că membrii își datorează unul altuia loialitate și sprijin face ca ei să se simtă îndreptățiți să le primească, să le aștepte și chiar să le pretindă de la ceilalți din grup, la rândul lor. Când primii parlamentari europeni români și-au luat posturile în primire la Bruxelles, mulți dintre ei și-au angajat în cabinetele parlamentare prietenii și rudele, spre surprinderea oficialilor europeni. Când li s-a atras diplomatic atenția că nu e chiar în regulă, mulți au fost de-a dreptul surprinși și chiar supărați. Păi, nu erau banii lor, de drept, să-i folosească cum cred ei mai bine? În cine altcineva să aibă mai multă încredere decât în prietenii și rudele lor? Cum adică să angajeze străini într-un post atât de delicat? Și ce le pasă lor de străini? Ce datorie au față de ei?
Această întrebare din urmă explică și de ce culturile colectiviste pot și cel mai adesea chiar generează comportamente de un egoism extrem, în mod paradoxal și adeseori greu de înțeles. Explicația e că în culturile colectiviste, comportamentul social e tribal. Loialitățile sunt restrânse la grupul mic din care fac parte, familie, prieteni apropiați și cam atât. Restul sunt străini. Străinul e, prin definiție, suspect, trebuie privit cu circumspecție, poate fi integrat grupului dar după un scrutin atent și după ce își câștigă (de regulă cu greu) dreptul de apartenență. Adeseori străinul poate fi chiar vecinul de palier cu care m-am certat când s-a spart o țeavă sau un coleg cu care comunic mai mult pe email.
Un alt fenomen indus de colectivități este credința că valoarea individuală e ancorată extern, că ceilalți sunt cei care te validează dacă ești bun sau rău, că ești ceea ce pari în ochii lor. Aceasta induce o cultură bazată pe aparențe și context, în care valoarea e dată de ceea ce pari, nu ceea ce ești, de posesiuni materiale sau de titluri onorifice, indiferent dacă le-ai obținut pe merit sau nu, cinstit sau prin fraudă, că sunt chiar ale tale sau sunt, de fapt, grevate de datorii. Cultura colectivistă generează mașini Porsche parcate în fața garsonierei și liste lungi de titluri obținute prin șpagă sau plagiat, cea individualistă generează mașini Renault parcate în curtea castelului. O consecință a acestei obsesii pentru aparențe e faptul că te compari mereu cu ceilalți și te simți bine cu tine doar dacă această comparație e favorabilă. E un fenomen de hiper-competitivitate, boala națională a acestei țări, despre care am tot scris. Prima și cea mai importantă victimă a hiper-competitivității sunt colectivitățile și echipele. Nu mai poți face echipă cu nimeni, nu mai poți ajuta sau susține oameni din afara grupului tău pentru că asta te slăbește pe tine și poziția ta față de ei, te diminuează pe măsură ce îi ridică pe ceilalți. Într-un mod pervers și paradoxal, colectivismul distruge colectivități.
Prin contrast, individualismul, în general, susține și creează colectivități. Mecanismul e invers. Dacă binele și răul vin de la tine, atunci nu datorezi nimic lumii și lumea nu-ți datorează nimic. Nu ai nimic de demonstrat, nu aștepți validare de la ceilalți, nu ai nimic de împărțit cu ei. Asta îți permite să fii liber și suveran în gândire și în acțiune, să gândești pentru tine și cu capul tău și să iei deciziile care ți se par ție cele mai potrivite. Deși s-ar putea crede că asta produce egocentrism, de fapt produce capacitatea de a acționa în spiritul propriilor tale valori morale, de a fi liber să-ți urmezi propria definiție a binelui și să îi ajuți pe ceilalți fără să te simți amenințat de ei. Individualismul favorizează morala pentru că natura umană e profund morală, iar deviațiile de la etică nu sunt, de cele mai multe ori, datorate unor valori greșite cât relativizării eticii și presiunii contextului asupra nevoii de corectitudine. Cu alte cuvinte sunt foarte puțini hoți care se consideră pe ei hoți și oameni imorali, toți au explicații foarte bune pentru acțiunile lor și toate aceste explicații, fără excepție, au în centru acțiunile altora. Noi am face bine, dar lumea e rea, nu ai cum, trebuie să te adaptezi.
Deși pare, iarăși, paradoxal, individualismul mărește presiunea etică asupra noastră (pentru că ne e mult mai greu să ne explicăm prin alții deviațiile de la normele morale) și ne permite să conlucrăm mult mai ușor cu alții (pentru că nu-i mai vedem nici drept adversari nici drept judecători ai noștri). Prin acest mecanism, de fapt, individualismul creează colectivități în aceeași măsură în care colectivismul le distruge. Societățile nordice, cele pe care toți oamenii cu vederi de stânga le citează drept modele de urmat, sunt printre cele mai individualiste din lume și cele mai individualiste din Europa. România e printre cele mai colectiviste.
Dar nu trebuie să disperăm. Cercetări recente au arătat că România găzduiește astăzi un fenomen social interesant și rar: apare un clivaj de valori între generații. Tinerii sub 25 de ani, mai ales, dar în bună măsură și cei între 25 și 35 se îndepărtează de la valorile societale tradiționale și încep să adopte credințe mai apropiate de cele ale Occidentului protestant și individualist. Pentru cei care mai au timp și răbdare, asta ar trebui să fie o veste foarte bună.
Interesanta teza, dar nu impartasesc acest punct de vedere. Colectivismul romanesc este in cel mai bun caz unul de aparenta, in cele mai multe cazuri fortat de circumstante (dictaturi sau navaliri straine). Este o forma de reactie nespecifica si de aici nici statornica. Romanul se conformeaza in aparenta pentru un beneficiu, dar profund nu crede in asta.
Sunt si alte culturi colectiviste care nu au Porsche la scara garsonierei- Japonia de exemplu.
Aceasta optiune si atractie pentru branduri puternice gasesc a fi o consecinta a unei nesigurante profunde, create de contex. Daca aici puterea (poltica de clan) este elementul respectat (nu competentele) asta e modul prin care societatea valideaza statutul unui membru si accesul respectivului la resurse.
E adevărat că sunt culturi colectiviste care nu au fenomenul ăsta, dar ele sunt mai degrabă excepția decât regula. În științele sociale nu există relații deterministe, niciun adevăr nu e universal valabil, nicio variabilă nu va explica niciodată 100% dintr-un fenomen. Deși exprimările celor care comentează (ca mine), din comoditate și cumva și din rațiuni de inteligibilitate, sună generalist și determinist ele nu sunt niciodată nici una nici alta. Dacă ai citi aceleași considerații într-u articol științific, ele ar satisface nevoia de precizie pe care o cauți, dar ar deveni extrem de greu de citit, cel puțin pentru publicul larg.
Acum, dacă e să comentez la rădăcina observației tale, anume nesiguranța de sine creată de culturi care sunt “context driven vs. content driven”, aș zice că ai dreptate, dar, după cum vezi, descrii de fapt același fenomen, tipic societăților colectiviste, chiar dacă cu excepții notabile, nu un fenomen românesc. Chinezii, bunăoară, sunt cei mai mari clienți ai brandurilor de lux.
Buna Ziua Tuturor
Prin 2006 am participat la un Curs, una dintre partile interesante ale cursului era un role play Human Synergitics in legatura cu nationala de rugby a NZ, ei bine atat evaluarea acelui role play cat si concluzia de atunci intra in coliziune Directa cu Acest Nefericit Articol ! Adica ? Precum europarlamentarii romani care isi aduceau tribul la Bruxelles, exact in aceeasi linie si fond joaca alba neagra Autorul materialului de mai sus !
Daca Autorul extrapola cum Colectivismul si Colectivizarea functiona inainte de 89 avea un sens acest articol ! Altfel este o teribila aqua chiara !
Societatea romaneasca este inca puternic ancorata in trecut, in special oamenii mai in varsta. Tinerii tind sa aiba conceptii mai moderne imprumutate in special de la alte culturi precum cea americana, asadar, la ora actuala putem spune ca suntem un mix intre cele doua concepte, individualism si colectivism.
Așa e. Asta e vestea bună despre cultura noastră.