Eu nu știu dacă îmi iubesc țara, după cum scriam cu câteva articole în urmă, dar știu că îmi iubesc limba. Motivul pentru care o iubesc e că ea e singurul lucru cu adevărat special și valoros pe care îl găsesc în istoria poporului nostru. E o limbă miraculoasă. S-a coagulat în 170 de ani de ocupație romană, adică în (doar) vreo trei generații, apoi a supraviețuit, exact ca și poporul român, la valuri peste valuri de invazii. Și, la fel cu poporul român, a supraviețuit aplecând capul, când a fost nevoie, integrând și apoi asimilând în blândețea ei moleșitoare și pe maghiarii aprigi (știați că “munca” e un cuvânt maghiar?) și pe riguroșii teutoni (ce cuvânt minunat, românesc, “abriht”) ca și pe ruși, ruteni, bulgari, ucrainieni, italieni sau, mai ales, pe frații noștri francezi. Mai nou ne-am aruncat cu arme și bagaje în remorca plină cu de toate a americanilor atotștiutori, dar asta e altă poveste.